Bullying la locul de muncă: când nu poți pleca, dar nici nu mai poți rămâne

Nu ai fost niciodată jignită direct la serviciu, nimeni nu a ridicat vocea la tine și totuși, în fiecare dimineață, pleci spre birou cu stomacul strâns, iar seara ajungi acasă atât de epuizată încât cei pe care îi iubești ajung să primească exact ceea ce nu ai avut curajul să arăți acolo unde ai fost rănită.

Îți pui geanta pe birou și nici nu apuci să îți faci cafeaua că telefonul începe deja să vibreze. Șefa îți cere explicații pentru un mail trimis cu douăzeci de minute înainte de începerea programului, îți rescrie fiecare document ca și cum nimic din ceea ce faci nu ar fi suficient de bine, iar la ședința de dimineață găsește încă o modalitate prin care să te corecteze în fața colegilor. Nu este suficient de evident încât cineva din exterior să spună că este abuz și nici suficient de discret încât să nu doară. 

Când pleci spre casă, primești încă un mesaj. Mâine dimineață vrea totul refăcut. Îți spui că durează doar câteva minute și deschizi din nou laptopul, deși copilul îți povestește ceva, iar partenerul te întreabă cum ți-a fost ziua. E exact asta este una dintre cele mai dificile forme de suferință la locul de muncă: nu aceea care poate fi fotografiată sau demonstrată ușor, ci aceea care te face, puțin câte puțin, să nu mai ai încredere în propria percepție. Începi să te întrebi dacă nu cumva exagerezi, dacă nu ești prea sensibilă, dacă ceilalți rezistă mai bine, dacă problema este, de fapt, la tine. Iar atunci când un om începe să se îndoiască de ceea ce simte, nu mai pierde doar confortul de la serviciu, ci începe să piardă si încrederea în sine.

Există un conflict interior care apare atunci când discutăm despre bullying sau despre relațiile toxice la locul de muncă. Pe de o parte, există furia firească pe care o simți atunci când ești umilită, controlată sau tratată nedrept. Pe de altă parte, există realitatea că ai nevoie de acel salariu, de acel contract, de acea stabilitate. Nu îți permiți să răspunzi așa cum ai face-o într-o relație din care poți pleca. Așa că începi să faci ceea ce psihicul nostru știe foarte bine să facă atunci când simte că exprimarea este prea periculoasă: înghite. Înghiți replica pe care ai fi vrut să o spui. Înghiți nedreptatea. Înghiți umilința. Înghiți furia. 

Numai că emoțiile pe care nu le putem exprima nu dispar. Ele nu se dizolvă în drum spre casă și nici nu rămân la birou odată cu laptopul închis. Ele caută un alt loc în care să existe. Și, de cele mai multe ori, acel loc devine casa. Copilul întârzie cinci minute să se încalțe și simți cum explodezi. Partenerul uită să cumpere ceva de la magazin și reacționezi disproporționat. Te enervează zgomote care înainte nici măcar nu îți atrăgeau atenția, iar apoi, aproape imediat, apare vinovăția. Îți spui că nu ești o mamă suficient de bună, că nu mai ai răbdare, că parcă nu te mai recunoști. 

Dar ceea ce vezi acasă este, de multe ori, doar ultimul capitol al unei povești care a început cu multe ore înainte, într-un birou în care ai fost nevoită să îți înghiți încă o dată furia ca să poți supraviețui. 

Paradoxul este că oamenii care suportă cel mai mult la locul de muncă sunt adesea cei care își pun cele mai multe întrebări despre ei înșiși. În loc să se întrebe dacă mediul în care lucrează este sănătos, ajung să se întrebe dacă sunt suficient de competente, suficient de rezistente sau suficient de puternice. Criticul exterior începe, încet, să fie înlocuit de un critic interior care nu mai are nevoie de șef pentru a te face să te simți insuficientă. 

În psihoterapie vedem adesea că problema nu este doar locul de muncă. Felul în care rămânem în relații în care ne simțim controlați, felul în care ne este atât de greu să spunem„nu”, teama că vom fi respinși dacă punem limite sau tendința de a suporta mult peste ceea ce este sănătos nu apar din senin. 

De multe ori, ele sunt moduri de funcționare pe care le-am învățat cu mult înainte de primul nostru job și care, la un moment dat, ne-au ajutat să păstrăm relații importante. Astăzi însă, aceleași mecanisme ne pot costa liniștea, sănătatea și relațiile cu oamenii pe care îi iubim. Iar riscul este că, dacă această suferință rămâne mult timp neadresată, ea nu afectează doar performanța profesională. Începi să mergi la serviciu cu anxietate, să dormi mai prost, să te simți permanent în alertă, să te îndoiești de propriile decizii și să te retragi din relațiile apropiate.

Familia începe să te cunoască mai degrabă prin iritabilitatea și oboseala ta decât prin omul care erai înainte. La un moment dat, nici măcar nu mai știi dacă ai nevoie de concediu, de un alt loc de muncă sau pur și simplu de cineva care să te ajute să înțelegi ce se întâmplă cu tine.

Și acesta este cel mai greu lucru de dus: nu doar faptul că suferi, ci faptul că începi să crezi că așa este viața de adult și că nu există altă variantă. Nu există răspunsuri simple la întrebarea dacă ar trebui să pleci sau să rămâi într-un loc de muncă în care te simți rănită. Există însă o întrebare care merită explorată înaintea tuturor celorlalte: ce se întâmplă în interiorul tău de îți este atât de greu să îți aperi limitele, să îți asculți propriile emoții și să ai încredere că ceea ce simți este real? Pentru că, de multe ori, schimbarea începe nu atunci când îți dai demisia, ci atunci când începi să înțelegi de ce airămas atât de mult timp într-un loc care te-a făcut să te pierzi pe tine. 

Dacă te-ai regăsit în acest articol, psihoterapia poate fi spațiul în care să înțelegi aceste mecanisme înainte ca ele să îți afecteze și mai mult relația cu tine, cu familia sau cu munca ta. Sunt Gabriela Vitikan, Psiholog clinician și Psihoterapeut cu formare în psihoterapie psihanalitică si ofer ședințe de psihoterapie online și față în față, în București, sector 3, într-un cadru sigur, în care experiența ta poate fi înțeleasă în profunzime, fără judecată și fără soluți irapide.