Când copilul tău ajunge să se teamă de reacțiile tale
Dimineața te-ai trezit deja cu gândul că vei întârzia. Trebuie să ajungi la serviciu, ai lucruri restante, banii nu prea mai ajung, iar în ultima vreme simți că muncești din ce în ce mai mult fără să reușești să ieși la suprafață.
Copilul nu se grăbește, deși i-ai spus de câteva ori să se îmbrace, încă nu și-a pregătit ghiozdanul și pare să nu înțeleagă că astăzi chiar nu îți poți permite să mai întârzii. Îi amintești că este un an important pentru el, că are examene, că ar trebui să fie mai responsabil, să învețe mai mult, să nu mai piardă timpul. Ai senzația că nimic din ceea ce îi spui nu ajunge la el și că, în timp ce tu încerci să ții toate lucrurile în echilibru, el pare să nu înțeleagă cât de mult depinde de efortul tău.
Îți pierzi răbdarea, ridici vocea, poate îi spui că nu se poate conta pe el, că trebuie să te rogi de el pentru orice lucru sau că, dacă va continua așa, nu va ajunge nicăieri. Îl vezi cum se întristează, se retrage sau începe să plângă și, în loc să te liniștești, te enervezi și mai tare. Nu mai ai timp și pentru reacția lui, trebuie să plecați, trebuie să ajungi la serviciu muncă, trebuie să rezolvi toate celelalte lucruri care te așteaptă.
Îți spui că nu ai avut de ales, că trebuie să înțeleagă și el că viața nu este simplă și că nu poți să îi explici de zece ori același lucru. Seara, când te întorci acasă, poate că te simți vinovat pentru felul în care ai vorbit cu el, dar ești prea obosit ca să mai deschizi subiectul. Îți promiți că mâine vei avea mai multă răbdare, că nu vei mai ridica vocea, că vei încerca să nu te mai enervezi atât de repede.
Numai că dimineața următoare se întâmplă din nou ceva asemănător, iar după câteva săptămâni începi să observi că ridici vocea din ce în ce mai des, că te irită lucruri care înainte nu te-ar fi deranjat atât de tare și că ai ajuns să vorbești cu propriul copil într-un fel în care nu ți-ai fi imaginat că o vei face vreodată.
Nu ești indiferent la suferința lui. Dimpotrivă, tocmai pentru că îți pasă atât de mult de viitorul lui, pentru că vrei să aibă oportunități pe care poate tu nu le-ai avut și să nu treacă prin aceleași lipsuri, simți că nu îți poți permite să îl lași să greșească. Te temi că nu va fi suficient de pregătit, că nu va înțelege la timp ce are de făcut, că va pierde șanse importante și că, într-un final, toate eforturile tale nu vor fi de ajuns.
Dar între grija pe care o porți pentru viitorul copilului și felul în care ajungi să te raportezi la el în prezent se poate instala o distanță pe care nu o observi imediat. Ceea ce pentru tine este o încercare de a-l responsabiliza poate ajunge, pentru el, să fie o experiență repetată de insuficiență. În loc să audă că are nevoie să se organizeze mai bine, poate ajunge să audă că nu este suficient de bun, că dezamăgește, că nu face destul și că efortul lui nu este niciodată pe măsura așteptărilor.
Iar dacă aceste mesaje vin tocmai de la persoana a cărei apreciere contează cel mai mult pentru el, ele nu rămân simple observații despre comportamentul său. Pot deveni, în timp, felul în care începe să se privească pe sine.
Din perspectivă psihodinamică, relația cu părintele constituie unul dintre primele spații în care copilul își formează reprezentările despre propria persoană și despre ceilalți. El nu interiorizează numai regulile familiei, ci și felul în care este privit atunci când greșește, câtă răbdare primește atunci când nu reușește și dacă mai poate găsi apropiere după ce a dezamăgit.
Când întâlnește în mod repetat critică, iritare, comparații sau umilire, poate ajunge să construiască o imagine despre sine în care greșeala nu mai este ceva ce a făcut, ci o dovadă a ceea ce este. Nu mai gândește doar că nu a învățat suficient pentru un test, ci că este incapabil; nu mai simte doar că a întârziat, ci că este o dezamăgire pentru părintele său. Iar când reacțiile părintelui sunt imprevizibile sau disproporționate, copilul poate începe să își organizeze comportamentul în jurul anticipării lor.
Învață să recunoască tonul vocii, expresia feței, felul în care părintele trântește un obiect sau intră în cameră și încearcă să își dea seama cât de atent trebuie să fie pentru a nu declanșa o nouă izbucnire. În loc să fie preocupat de ceea ce simte și de ceea ce are de învățat, devine preocupat de starea adultului. Își poate ascunde greșelile, poate evita să ceară ajutor, poate renunța să mai spună când ceva îl doare sau îl sperie, pentru că a învățat că vulnerabilitatea lui nu este întotdeauna întâmpinată cu disponibilitate.
Ceea ce se pierde astfel nu este doar libertatea copilului de a se exprima, ci și posibilitatea de a învăța să își regleze emoțiile în interiorul unei relații sigure. Copiii nu dobândesc această capacitate prin simpla solicitare de a se calma și nici prin teama de pedeapsă. La început, au nevoie de un adult care să poată rămâne suficient de stabil în fața emoțiilor lor, să le ofere limite și să îi ajute să înțeleagă ce li se întâmplă.
Atunci când copilul este furios, părintele poate opri un comportament agresiv fără să îl umilească; când este frustrat, îi poate refuza ceea ce cere fără să îi retragă apropierea; când nu își îndeplinește responsabilitățile, îl poate ajuta să înțeleagă consecințele fără să transforme dificultatea lui într-o judecată asupra întregii sale persoane.
Winnicott vorbea despre importanța unui mediu suficient de bun, în care copilul să poată crește fără să fie obligat să se adapteze permanent la fragilitățile emoționale ale adultului. Aceasta nu presupune un părinte care nu se enervează, nu obosește și nu greșește niciodată, ci unul care poate să își recunoască propriile limite și să nu îi ceară copilului să devină responsabil pentru stările pe care el însuși nu reușește să le gestioneze. Copilul nu trebuie să învețe să fie cuminte pentru ca părintele să poată rămâne liniștit și nici să își ascundă suferința pentru a nu adăuga încă o grijă peste toate celelalte.
Există și o altă dimensiune, mai greu de recunoscut, a acestor reacții. Felul în care ne purtăm cu propriii copii nu se formează numai din ceea ce știm despre educație, ci și din ceea ce am trăit în relațiile noastre timpurii. Dacă ai crescut într-o familie în care greșeala era întâmpinată cu reproșuri, în care trebuia să te grăbești, să nu deranjezi, să ai rezultate bune și să nu adaugi probleme peste problemele adulților, este posibil ca astăzi să îți fie greu să suporți tocmai comportamentele copilului care îți amintesc, fără să știi, de propria neputință de atunci.
Lipsa lui de organizare te poate înfuria mai mult decât ar justifica situația, dezinteresul lui aparent te poate speria, iar rezultatele școlare pot ajunge să capete o semnificație mult mai mare decât performanța în sine. În spatele insistenței de a-l vedea reușind se poate afla și teama ta că el va trece prin lipsurile, dezamăgirile sau nesiguranța pe care le-ai cunoscut tu.
Astfel, ceea ce ai primit cândva sub forma presiunii, a criticii sau a exigenței poate ajunge să fie transmis mai departe, chiar dacă intenția ta este cu totul alta. Nu pentru că îți dorești să îl rănești, ci pentru că anumite forme de relaționare au devenit atât de familiare, încât îți este greu să recunoști când le reproduci.
Poți să îți iubești copilul profund și, în același timp, să îl faci să se simtă insuficient. Poți să muncești pentru viitorul lui și să îi faci prezentul greu de suportat. Poți să îi dorești o viață mai bună decât cea pe care ai avut-o tu și să ajungi să îi transmiți, fără intenție, aceeași teamă de eșec care ți-a însoțit propria copilărie.
A înțelege aceste lucruri nu înseamnă să renunți la reguli, la responsabilități sau la așteptări. Copilul are nevoie de limite și de îndrumare, iar rolul părintelui nu este să îl ferească de orice frustrare. Diferența constă în felul în care îi transmiți aceste limite și în ceea ce rămâne între voi după un conflict. Îi poți spune că este important să își respecte programul, că are responsabilități școlare și că trebuie să își asume consecințele propriilor alegeri, fără să îl faci să creadă că valoarea lui depinde de rezultatele pe care le obține sau de cât de puțin te încurcă pe tine. Iar atunci când ai țipat, când ai fost nedrept sau când ai spus lucruri care l-au rănit, poți reveni asupra lor.
Îți poți cere iertare fără să anulezi limita pe care ai încercat să o impui și fără să îi explici că ai reacționat astfel din cauza lui. „Eram foarte stresat și m-am grăbit să plecăm, dar nu trebuia să țip la tine. Îmi pare rău. Tot trebuie să găsim o soluție ca diminețile să fie mai organizate, însă putem vorbi despre asta fără să ne rănim.” Printr-o asemenea reparație, copilul învață că relațiile pot suporta greșeli, că responsabilitatea nu presupune umilire și că oamenii care se iubesc pot să își recunoască partea lor de contribuție la un conflict.
Poate că și tu ai nevoie de cineva care să te ajute să înțelegi de ce ai ajuns să reacționezi astfel, de ce anumite comportamente ale copilului te copleșesc și de ce îți este atât de greu să rămâi disponibil emoțional tocmai atunci când el are mai multă nevoie de tine.
Psihoterapia poate deveni un spațiu în care să îți privești propriile experiențe, să înțelegi ce se reactivează în relația cu copilul și să găsești alte modalități de a răspunde, fără să te condamni, dar nici fără să minimalizezi efectele comportamentului tău.
Copilul tău va avea nevoie să învețe să respecte limite, să își asume greșelile și să facă față dezamăgirilor. Dar nu are nevoie să învețe toate acestea temându-se de tine. Are nevoie să știe că poate veni să îți spună când a greșit, că poate să nu fie de acord cu tine și că poate avea o zi proastă fără să riște să piardă apropierea ta.
Felul în care îl tratezi atunci când îți este cel mai greu să ai răbdare cu el va deveni, în timp, o parte din felul în care va învăța să se trateze pe sine și să îi trateze pe ceilalți. Îmi poți scrie pe whatsapp sau ma poti suna la numarul: 0722 589 855 pentru a programa o sedinta de psihoterapie.