Ce pierdem când copilul nu mai are timp să se plictisească
În ultimii 30 de ani, lumea în care trăim s-a schimbat enorm. Competiția a căpătat alte forme, ritmul s-a accelerat, iar ideea că trebuie să fim permanent pregătiți, performanți și cu un pas înaintea celorlalți a ajuns să se strecoare tot mai devreme în viața copiilor.
Competiția, în sine, nu este ceva rău. Ne poate motiva, ne poate ajuta să ne dezvoltăm, să ne descoperim limitele și să învățăm să tolerăm frustrarea. Problema apare atunci când devine măsura prin care evaluăm aproape totul: cât de bine se descurcă un copil, cât de repede învață, câte activități face, la ce școală va ajunge și, în cele din urmă, cât de „bine pregătit” va fi pentru viață. Această presiune nu mai aparține doar lumii adulților. A ajuns și în copilărie, din ce în ce mai devreme.
Să dau un exemplu reprezentativ: la o grădiniță privată un părinte și-a manifestat nemulțumirea, că în grupa copilului sau este un copil cu întârziere în dezvoltare și acesta îl va "trage în jos" pe copilul lui. Copii aveau 2 ani și jumătate. Iar exemplele devin din ce în ce mai numeroase pe măsură ce vorbim despre școală: ce note are copilul, cât de repede citește, la ce clasă va ajunge, ce activități face, câte limbi străine învață, ce șanse va avea mai târziu.
În spatele tuturor acestor lucruri există, de multe ori, o intenție bună: dorința părintelui de a-i oferi copilului cât mai multe oportunități. Doar că, uneori, între „vreau să îi ofer oportunități” și „trebuie să îl pregătesc pentru o lume competitivă” se strecoară ceva care îi poate lua copilului tocmai lucrurile de care are nevoie pentru a se dezvolta în propriul ritm.
Dezvoltarea unui copil nu este o linie dreaptă. Are perioade de salt, perioade în care pare că nu se întâmplă mare lucru, perioade de stagnare și chiar momente de regres. Uneori copilul pare să nu mai facă progrese, pentru ca apoi, aparent dintr-odată, să apară o achiziție nouă. De aceea, nevoia noastră de a accelera permanent procesul poate ajunge să fie mai degrabă despre anxietatea adultului decât despre nevoile reale ale copilului. O consecință a acestei grabe este că timpul în care copilul nu face nimic „util” începe să ni se pară aproape pierdut.
Copilul poate fi expus la diverse experiențe pentru a vedea pentru ce manifestă interes, dar nu prea multe. O activitate care să îi urmeze o înclinație, este binevenită. Însă există și o altă cale de a putea identifica aceste lucruri, mai ales la vârsta cuprinsă între 2 și 6 ani: atunci când se plictisește. În această perioada copilul ar trebui lăsat să fie. Grădinița oferă toată stimularea de care are nevoie. Dacă i se oferă suficient timp neorganizat, acasă sau în parc, fără a i se da indicații cum să se joace, plictiseala va apărea. Și dacă se plictisește suficient de mult timp, ceva din interiorul lui, înclinațiile lui, se vor manifesta. Pentru că fiecare dintre noi ne naștem cu un set de aptitudini, talente moștenite. Dacă este vorba de talent, acesta poate fi mai ușor identificat. Dar dacă este vorba de aptitudini, trebuie să observi mai atent.
Ce face copilul când nu îi spune nimeni ce să facă?
Există observații și cercetări longitudinale care au încercat să urmărească tocmai aceste comportamente spontane și să vadă ce pot spune ele despre interesele și direcțiile ulterioare ale copilului. Spre exemplu, un studiu longitudinal de 28 de ani a aratat ca modul in care se comporta un copil in momentele de plictiseala, ne poate indica cine vor fi ei peste 10 ani, ce cariera si mod de functionare vor avea.
Sigur, nu putem privi aceste tipologii ca pe niște predicții certe despre viitoarea profesie a copilului. Un copil care construiește nu este destinat să devină inginer, iar unul care inventează povești nu trebuie să devină scriitor. Insă putem să privim aceste comportamente ca pe niște mici ferestre către felul particular în care copilul explorează lumea.
Conform studiului, s-au evidentiat urmatoarele tipologii:
Constructorul
Dacă, atunci când se plictisește, copilul caută imediat Lego, cuburi, piese sau începe să construiască forturi, case și tot felul de structuri, poate exista o plăcere autentică pentru spațiu, structură, organizare și construcție.
Cum îl ajuți?
Nu îi strânge imediat toate proiectele și nu îi demonta construcțiile doar pentru că trebuie făcută ordine. Lasă-l să construiască, să greșească, să dărâme și să o ia de la capăt. Uneori, o construcție lăsată în mijlocul sufrageriei poate fi mai valoroasă pentru copil decât încă o activitate organizată de adult.
Povestitorul
Alți copii inventează povești întregi. Jucăriile lor au relații, se ceartă, se împacă, pleacă în aventuri, au probleme și rezolvă conflicte. Un ursuleț nu este doar un ursuleț. Este tatăl sau copilul sau un personaj care tocmai a fost abandonat într-o pădure. În jocul simbolic, copilul nu se joacă doar, ci încearcă să înțeleagă lumea.
Cum îl ajuți?
Ascultă-i poveștile, pune întrebări, lasă-te purtat de imaginația lui. Și, dacă vrea, înregistrează-le, pentru ca peste ani nu îți vei aminti toate activitățile la care a mers, dar îți vei aminti povestea cu dragonul care locuia în sufragerie.
Observatorul
Apoi există copilul care poate să stea mult timp și să privească o furnică, o frunză, oamenii de pe stradă sau pur și simplu lumea de la fereastră. Adultului grăbit îi poate părea că pierde vremea. Dar copilul poate să facă exact ceea ce are nevoie să facă: să observe.
Cum îl ajuți? Nu trebuie să îi umpli imediat timpul, fiindca nu orice moment de liniște are nevoie de o activitate. Curiozitatea are nevoie și de spațiu.
Copilul aflat permanent în mișcare
Aleargă, se cațără, sare, explorează, schimbă permanent locul si e genul care nu are stare, dar e bine sa pastram in vedere ca, uneori, corpul copilului ne spune ceva despre felul în care acesta explorează și învață.
Cum îl ajuți?
Oferă-i cât mai multe ocazii pentru mișcare, explorare și joc în aer liber. Nu încerca să transformi fiecare nevoie de mișcare într-o problemă de disciplină, pentru ca nu mereu copilul trebuie făcut să stea locului. El are nevoie doar de un loc în care să se poată mișca.
Dar de ce să nu îi alegem noi direcția?
Pentru că există o diferență importantă între a-i oferi copilului oportunități și a-i construi, în avans, un traseu pe care considerăm noi că ar trebui să meargă. Este foarte tentant să ne uităm la lumea de mâine și să încercăm să îl pregătim pentru ea. Să îl dăm la engleză pentru că îi va trebui ori la programare pentru că asta este viitorul. Sa il inscriem la lectii de pian pentru că îi dezvoltă creierul sau la încă un sport pentru că trebuie să fie competitiv.
Problema este că, de fapt, nu știm cum va arăta lumea în care va trăi copilul nostru peste 20 sau 30 de ani. Aș prefera să îl ajutăm să își descopere propriile aptitudini și să dezvolte abilități pe care le va putea folosi indiferent de direcția în care va merge. Pentru că atunci când un copil este împins constant într-o direcție care nu i se potrivește, efortul psihic poate deveni mai mare: trebuie să își inhibe tendințele naturale și să mobilizeze energie într-o zonă care nu îi aduce suficientă motivație sau satisfacție. Iar asta ajungem să vedem abia mult mai târziu, la adultul care spune: „Am făcut tot ce trebuia. Am ajuns unde trebuia să ajung. Și totuși, nu simt că viața asta este a mea.” Bineinteles, asta nu înseamnă că orice schimbare de carieră la maturitate este rezultatul unei copilării greșite. Dar putem să ne uităm cu mai multă atenție la cât din ceea ce facem în viață pornește dintr-o alegere proprie și cât vine dintr-un traseu pe care am învățat foarte devreme că trebuie să îl urmăm.
Și atunci, ce putem să îi învățăm?
Pe lângă cunoașterea și dezvoltarea aptitudinilor lor, există abilități care rămân utile indiferent de domeniul în care vor ajunge. Acestea se numesc abilități transferabile, precum:
Comunicarea
E foarte util sa ne invatam copilul să își exprime clar ideile, să poată asculta și să poată adapta ceea ce spune în funcție de omul din fața lui.
Cum îl ajuți?
Nu doar spunându-i ce trebuie să facă, ci verificând și ce a înțeles. Cu intrebari precum: spune-mi tu cum ai înțeles ce ți-am spus? Asta îl învață că a comunica nu înseamnă doar să vorbești, ci și să te asiguri că mesajul tău a ajuns la celălalt.
Gândirea critică
Ajuta-l să poată pune întrebări, să observe presupuneri, să compare informații și să nu ia automat de bun tot ceea ce aude.
Cum îl ajuți?
În situațiile de zi cu zi, întreabă-l ce crede el, cum și-a dat seama, ce alte explicații ar putea exista. Sigur, nu trebuie să transformăm copilăria într-un seminar de logică, dar putem, pur și simplu, să fim curioși împreună cu el, in timp ce descopera lumea.
Rezolvarea problemelor
Una dintre cele mai mari tentații ale adultului este să rezolve imediat problema copilului. S-a împiedicat si imediat ll ridicăm. Nu știe să construiască? Nicio problema, ii arătăm noi. S-a certat cu cineva si imediat ii spunem ce să răspundă. Dar de cele mai multe ori copilul are nevoie să rămânem lângă el fără să preluăm problema.
Cum îl ajuți?
Intreaba-l: „Tu ce crezi că am putea face?” ori „Ce variantă ai încerca prima?”. Îi oferim indicii, dar nu si soluția.
Capacitatea de analiză și sinteză
Copilul are nevoie să învețe, treptat, să distingă ceea ce este important de ceea ce este secundar.
Cum îl ajuți?
Când ne povestește o întâmplare complicată, putem să îl ajutăm să o pună în ordine: ce s-a întâmplat mai întâi, ce a fost important, ce s-a întâmplat la final. Iar, în timp, îl putem invita pe el să facă această organizare.
Adaptabilitatea
Rutina este importantă. Îi oferă copilului predictibilitate și siguranță.Dar nici viața nu este făcută numai din rutină.
Cum îl ajuți?
Din când în când, putem schimba traseul spre parc, putem mânca într-un alt loc, putem inventa o aventură spontană sau putem accepta că planul zilei nu a ieșit așa cum ne-am imaginat, pentru a-l ajuta să descopere că schimbarea nu înseamnă automat pericol.
Învățarea autonomă, autonomia și responsabilitatea
Când facem permanent lucrurile împreună cu copilul, când îl supraveghem, îl ajutăm și îi amintim fiecare pas, responsabilitatea rămâne în mare parte la noi. Copilul învață, implicit, că adultul știe și el trebuie să urmeze.
Cum îl ajuți?
În schimb, atunci când îi oferim lucruri care sunt cu adevărat ale lui, ca mici responsabilități potrivite vârstei, el începe să se formeze sentimentul că poate. Isi spune: „Asta este responsabilitatea mea.” Autonomia nu se construiește prin a-l lăsa singur cu toate problemele, ci prin a-i permite, treptat, să își asume lucruri pe care este pregătit să le ducă.
Organizarea și gestionarea timpului
Programul și rutina pot deveni instrumente foarte bune de organizare.Copilul învață însă foarte mult și din ceea ce vede.
Cum îl ajuți?
Dacă noi trăim permanent pe fugă, uităm lucruri, amânăm și ne plângem că nu avem timp, este dificil să îi cerem lui să fie organizat doar pentru că i-am făcut un orar frumos. Puterea exemplului contează enorm. Folositi-va de lucrurile care il motiveaza pentru a respecta programul.
Luarea deciziilor
Când copilul plânge, se enervează și spune „nu se poate!”, avem uneori impulsul să îi rezolvăm problema.Putem încerca, în schimb, să stăm lângă el și să căutăm împreună variante.„Ce putem face acum?”„Ce alte soluții avem?”În timp, va începe să preia acest mod de a gândi.
Creativitatea
Creativitatea nu înseamnă doar desen și pictură, ci și să poți privi o problemă dintr-un unghi diferit.
Cum îl ajuți?
înainte să îi arătăm copilului „cum se face”, putem uneori să îl întrebăm:„Tu cum ai face? si sa avem rabdare. Poate ne va surprinde.
Colaborarea, gestionarea conflictelor și leadershipul
Aceste abilități nu se învață doar din explicații, ci exersate în relație cu ceilalți.
Cum îl ajuți?
Ofera-i conexte de socializare. Du-l in parc, lasa-l sa exerseze negocierea cu un alt copil care vrea aceeași jucărie. Implica-l intr-un joc în care trebuie să negocieze. Ofera-i contexte de socializare in grup, acolo unde se va intalni cu situatii diverse, precum una în care un copil vrea să conducă și altul nu este de acord. Acolo există ocazii reale pentru negociere, cooperare, frustrare și repararea relației după un conflict. Nu trebuie să intervenim la fiecare neînțelegere, pentru ca al nostru copil are nevoie să încerce.
Empatia și inteligența emoțională
Empatia nu apare pur și simplu pentru că ne dorim noi să avem un copil empatic, ci se construiește în relație.
Cum îl ajuți?
Când copilul este gelos, furios, egoist sau rănit, putem să îl ajutăm să înțeleagă atât ce se întâmplă în interiorul lui, cât și ce se întâmplă în celălalt. Cu explicatii simple, precum: „Tu ai fost foarte supărat pentru că voiai jucăria. Dar uite ce s-a întâmplat cu celălalt copil când ai tras de ea.” Nu îi spunem că este rău, ci il ajutăm să observe legătura dintre emoții, comportament și efectul pe care îl are asupra celuilalt. Asta este o parte importantă din dezvoltarea empatiei.
Atenția la detalii
Se construieste prin observarea erorilor și menținerea calității.
Cum îl ajuți?
Și atentia poate fi cultivată în lucrurile foarte simple: observarea diferențelor, găsirea unei erori, construirea atentă a ceva, urmărirea unei povești. Nu avem nevoie de fișe și exerciții speciale pentru fiecare abilitate. Copilăria însăși este plină de contexte în care ele pot fi exersate.
Gestionarea stresului și a incertitudinii
Nu putem construi o viață în care copilului să nu i se întâmple nimic neplăcut.Și nici nu ar fi sănătos .Reziliența nu se construiește eliminând toate frustrările, ci prin întâlnirea treptată cu ele, într-un context în care copilul nu este singur.
Cum îl ajuți?
Rezilienta se construieste treptat si ea presupume acomodarea cu lucrurile neplacute. Pentru asta folositi-va de situatiile cu care se intalneste si incercati sa il acomodati cu gandul ca nu totul se intampla dupa voia noastra si unele lucruri nu sunt posibile, oricat ne-am dori.
Uneori nu putem cumpăra lucrul pe care îl vrea, uneori pierde ori trebuie să aștepte. Uneori un prieten nu mai vrea să se joace ori lucrurile nu ies cum și-a imaginat. Iar rolul nostru nu este întotdeauna să facem neplăcerea să dispară, ci este suficient să fim acolo și să îi transmitem:„Știu că e greu. Și sunt aici. O să vedem împreună ce putem face.” Așa se construiește, treptat, și toleranța la incertitudine: nu prin promisiunea că totul va fi bine, ci prin experiența repetată că poate trece prin lucruri dificile și că se poate descurca.
Competențele digitale
Tehnologia nu este, în sine, dușmanul copilului, ci un instrument. Problema apare atunci când devine principala sursă de stimulare, recompensă și ocupare a timpului.
Cum îl ajuți?
Invăță copilul poate să folosească tehnologia pentru a crea, a căuta informații, a comunica și a învăța, nu doar pentru a primi o succesiune nesfârșită de stimuli și recompense rapide. Poate fi util să ne întrebăm nu doar cât timp stă pe ecran, ci și ce face cu acel ecran.
Și aici ne întoarcem la plictiseală
Pentru că, în încercarea de a le oferi copiilor cât mai mult, riscăm uneori să le oferim atât de mult încât nu mai rămâne loc pentru ei, pentru imaginația si inițiativa lor ori pentru liniște si încercări care nu ies bine. Pentru jocul care nu are niciun scop sau întrebarea: „Oare ce aș putea face acum?” Este o întrebare importantă pentru că, atunci când nu mai vine imediat o activitate din exterior, copilul începe să caute în interior: ce îmi plac, ce mă interesează, ce vreau să fac, ce pot să inventez, ce pot să construiesc? De aici începe să se formeze și autonomia, din experiența că nu trebuie să existe permanent cineva care să îi spună copilului ce să facă și cum să își folosească timpul.
Nu construim un CV, ci un om
Ca adulți și ca părinți, suntem și noi prinși într-o lume foarte aglomerată. Avem program, responsabilități, telefoane, deadline-uri și foarte puțin timp. Nu este realist să ne imaginăm că putem fi prezenți în fiecare secundă. Dar putem încerca să fim cu adevărat acolo în timpul pe care îl avem. Să îl observăm când se joacă în parc, să vedem ce îl fascinează, să îl ascultăm fără să verificăm în același timp telefonul. Să îi lăsăm și momente în care nu știe ce să facă, să nu transformăm fiecare după-amiază într-un proiect de dezvoltare personală pentru copii.
Și să ne amintim că nu tot ceea ce contează în dezvoltarea unui copil poate fi trecut într-un CV. Construim un om în fiecare clipă, nu doar prin școală, meditații, cursuri și activități, ci și prin felul în care îl privim când se plictisește. Prin cât de mult avem încredere să îl lăsăm să încerce, prin felul în care îi permitem să greșească, prin cât de repede intervenim sau, dimpotrivă, prin cât de mult putem rămâne lângă el fără să îi luăm din mână problema. Și atunci când copilul spune „M-am plictisit!”, nu avem neapărat nevoie să îi oferim imediat ceva de făcut. Putem să îi spunem:„Știu. Hai să vedem ce apare.”