Fuga de suferință: când înveți că este mai sigur să nu simți
Când erai copil și începeai să plângi, poate că auzeai destul de repede că nu ai de ce, că nu s-a întâmplat nimic atât de grav sau că trebuie să te liniștești. Poate că adultul din fața ta se grăbea să-ți distragă atenția, îți spunea să nu mai fii supărat sau îți explica de ce lucrurile nu meritau atâtea lacrimi. Alteori, suferința ta întâmpina iritare, nerăbdare ori tăcere.
Nu înseamnă neapărat că nu erai iubit, ci că persoana de care aveai nevoie nu știa întotdeauna ce să facă în fața durerii tale. Iar pentru un copil, care încă nu are mijloacele interioare de a înțelege și de a așeza ceea ce i se întâmplă, felul în care este primit de celălalt poate deveni la fel de important ca experiența care l-a făcut să sufere.
Un copil nu știe, de la început, să-și înțeleagă singur tristețea, frica sau dezamăgirea. Are nevoie de un adult care să nu se sperie de ceea ce simte, care să-i ofere cuvinte, răbdare și o prezență suficient de stabilă încât emoția să nu mai pară ceva copleșitor. În relația cu acel adult, copilul începe să înțeleagă că tristețea are un motiv, că frica poate fi suportată, că furia nu îl face rău și că o experiență dureroasă nu înseamnă sfârșitul siguranței sale.
În limbajul psihanalitic, Wilfred Bion a descris această funcție a relației prin capacitatea de conținere: celălalt primește o trăire pe care copilul nu o poate încă înțelege, o tolerează și o transformă într-o experiență care poate fi, treptat, gândită și integrată.
Când această întâlnire lipsește în mod repetat, copilul nu încetează să sufere, ci poate învăța să-și ascundă suferința, să o micșoreze sau să se îndepărteze de ea. Dacă plânsul îl îndepărtează pe părinte, dacă tristețea provoacă iritare sau dacă nevoia de apropiere este întâmpinată cu respingere, adaptarea poate însemna să nu mai ceară, să nu mai arate și, în timp, să nu mai recunoască atât de ușor ceea ce simte.
Ajunge să creadă că este mai bine să se descurce singur, că trebuie să fie puternic, că nu are voie să fie o povară sau că anumite emoții sunt prea mult pentru cei din jur.
Ceea ce a început ca o modalitate de a păstra legătura cu persoanele importante din viața sa poate deveni, mai târziu, o formă de îndepărtare de sine. La maturitate, această învățare se poate vedea în felul în care reacționezi atunci când ceva te rănește. Te grăbești să găsești o explicație, să minimalizezi întâmplarea, să-ți spui că nu ai motive să fii atât de afectat. Îți umpli zilele cu activități, cauți să rezolvi imediat ceea ce te neliniștește sau te întorci mereu la ceilalți, sperând că vei găsi în reacțiile lor o confirmare că totul este în regulă.
Poate că îți este greu să stai în liniște după o despărțire, după o pierdere sau după o dezamăgire, pentru că, odată ce nu mai ai nimic care să-ți distragă atenția, ceea ce ai încercat să ții la distanță începe să se facă auzit. Apărările psihice au, de altfel, o funcție importantă: ne protejează de trăiri pentru care nu avem încă suficientă disponibilitate interioară si putere psihica de a gestiona situatia la momentul respectiv.
Dificultatea apare atunci când protecția de care ai avut nevoie cândva ajunge să-ți limiteze viața prezentă. Când îți este greu să recunoști că ai fost rănit, când simți că trebuie să găsești repede o explicație sau un sens pentru tot ce ți se întâmplă, ajungi să treci mai departe fără să fi avut timp să înțelegi ce ai simțit și ce ai pierdut. În loc să lași loc dezamăgirii, tristeții sau furiei, te grăbești să le găsești o justificare, ca și cum ar trebui să existe un motiv pentru care să îți fie îngăduit să suferi.
În psihanaliză, Freud a descris tendința de a repeta anumite experiențe și relații, pana ce conflictul intern poate fi elaborat. Din această perspectivă, ceea ce nu a putut fi înțeles și integrat nu dispare pur și simplu, ci poate reveni în alte relații, în reacții care par disproporționate față de situația prezentă sau în suferințe pe care îți este greu să le legi de o cauză limpede.
O respingere de astăzi poate trezi o durere mult mai veche, iar o despărțire poate atinge nu doar pierderea unei persoane, ci și amintirea unei singurătăți pe care ai cunoscut-o înainte să ai cuvinte pentru ea. Nu orice suferință prezentă este o întoarcere la copilărie, dar experiențele timpurii pot influența felul în care trăiești și înțelegi ceea ce ți se întâmplă acum.
De aceea, a sta cu propria suferință nu înseamnă să te cufunzi în ea, să cauți la nesfârșit explicații sau să te întorci cu forța către amintiri dureroase. Înseamnă să nu te mai grăbești să te îndepărtezi de ceea ce simți, să poți recunoaște că te doare fără să te judeci pentru asta și să încerci să înțelegi ce anume a fost atins în tine.
Înseamnă să-ți oferi, în prezent, o parte din răbdarea și înțelegerea pe care poate nu le-ai primit atunci când aveai cea mai mare nevoie de ele. În terapie, acest lucru se construiește treptat, într-o relație în care suferința poate fi adusă în cuvinte fără să fie grăbită, minimalizată sau întâmpinată cu soluții înainte de a fi înțeleasă.
Nu este nevoie să găsești imediat un sens pentru tot ceea ce ai trăit și nici să transformi fiecare rană într-o dovadă de reziliență. Unele experiențe au nevoie, mai întâi, să fie recunoscute ca dureroase, să fie jelite și să capete un loc în propria poveste. Iar ceea ce nu a putut fi gândit în singurătate poate începe să fie înțeles în prezența cuiva care poate rămâne alături de tine.
Poate că maturizarea emoțională începe și cu această posibilitate: să nu te mai părăsești pe tine în clipa în care îți este greu. Să nu-ți mai spui că nu ai motive să plângi, că ar trebui să fi trecut deja peste sau că suferința ta este o slăbiciune. Să poți rămâne aproape de tine, cu răbdare, chiar și atunci când ceea ce simți nu are încă o explicație limpede. Pentru că vindecarea nu presupune să nu te mai doară nimic, ci să nu mai fii nevoit să te îndepărtezi de tine de fiecare dată când te doare.
Îmi poți scrie pe whatsapp sau ma poti suna la numarul: 0722 589 855 pentru a programa o sedinta de psihoterapie.