Copilul cu dizabilitate: de ce a te îngriji pe tine este un act de iubire pentru el?
Există o formă de oboseală care nu seamănă cu nimic din ceea ce cunoaștem în mod obișnuit. Este acea epuizare care nu se vindecă prin somn, ci prin sens, și care apare atunci când viața unui părinte devine o jertfă prelungită pe altarul unei nevoi care nu se mai termină.
Când îngrijești un copil cu o dizabilitate, fie ea medicală sau mentală, efortul depus nu se măsoară doar în ore de veghe, ci în greutatea psihică a unei responsabilități care solicită părintele cât pentru trei vieți la un loc.
În primii ani, adrenalina începutului și speranța fragilă a recuperării funcționează ca un motor silențios. Părintele învață să se lase pe sine deoparte, să își pună propriile dorințe în așteptare și să devină un instrument perfect de reglare pentru nevoile celuilalt.
Problema apare odată cu trecerea timpului, când acest mecanism de compensare începe să dea semne de uzură.
Energia se erodează nu pentru că dragostea s-ar fi împuținat, ci pentru că rezervorul interior de resurse are nevoie de un izvor care să-l alimenteze, iar în contextul îngrijirii permanente, acest izvor este adesea astupat de urgențele cotidianului.
Pe măsură ce copilul crește și pășește spre adolescență, speranța că „va trece” sau că „se va repara” se transformă într-o realitate mai aspră, mai definită. Nevoile copilului nu scad, ci se metamorfozează în provocări de adult, în timp ce părintele simte că a ajuns la capătul capacității de a mai absorbi șocul realității.
Această stare de secătuire nu este o dovadă de slăbiciune, ci semnul că psihicul cere o reconfigurare a sensului.
În spațiul terapeutic, nu căutăm soluții magice pentru a șterge dizabilitatea, ci lucrăm la reconstruirea acelei structuri interioare care să permită părintelui să redevină un sine distinct.
Adesea, în cabinet, întâlnesc părinți care refuză sprijinul pentru sine dintr-un sentiment de vinovăție sau dintr-o logică a penuriei: "Cum să dau banii pe terapia mea, când copilul are nevoie de încă o ședință de psihoterapie sau logopedie?".
Este o capcană a minții care hrănește epuizarea.
Adevărul dureros, dar eliberator, este că nicio terapie din lume nu poate suplini absența sau prăbușirea emoțională a părintelui.
Să investești în echilibrul tău psihic nu este un act de egoism și nici o cheltuială irosită, ci este cea mai sigură formă de protecție pentru viitorul copilului tău.
El are nevoie de tine nu doar prezent fizic, ci prezent, întreg și funcțional pentru mulți ani de acum încolo. Să fii tu bine, în fapt, cel mai prețios cadou pe care i-l poți oferi, asigurându-i stabilitatea de care are atâta nevoie.
Este vital să învățăm cum să generăm resurse noi într-un context care s-a schimbat, să ne adaptăm la un copil care nu mai este mic și care are nevoie de o altă formă de prezență.
Terapia devine locul unde părintele învață să se regenereze nu fugind de realitate, ci găsind în
noul context un sens care să nu-l mai golească, ci să-i permită să locuiască în propria viață cu o demnitate regăsită.
Putem lucra împreună la recalibrarea resurselor tale interioare, online sau fizic, în cabinetul meu din Sectorul 3, București.