Despre depresia care se reactivează la inceputul anului

Ianuarie este, pentru mulți, un spațiu de suspendare. Între ce a fost și ce „ar trebui” să fie. Un timp aparent al începuturilor, dar trăit adesea ca o zonă de gol, de încetinire, de lipsă de sens.

După agitația sărbătorilor, rămâne uneori un rest greu de dus: o tăcere interioară, o oboseală veche, o tristețe difuză care nu poate fi pusă ușor în cuvinte. Uneori, ceea ce numim „depresie de început de an” nu este o stare nouă, ci una care se suprapune peste ceva ce exista deja în noi, o oboseală emoțională acumulată, o durere veche, neadusă încă în cuvinte. Ianuarie doar o face mai vizibilă.

Pentru mulți, această stare se reactivează și prin contactul cu familia sau cu familia extinsă. Întrebările insistente, comparațiile, judecățile subtile sau explicite („de ce nu ai făcut…?”, „alții au reușit…”, „încă ești în același loc?”) pot apăsa pe răni vechi și pot reactiva rușinea, sentimentul de eșec, vinovăția sau neputința. 

Uneori, aceste interacțiuni funcționează ca o oglindă dureroasă a stagnării percepute; alteori, pot deschide conștientizări care dor, dar totodată invită la mișcare, la întrebarea: „Ce anume mă ține, de fapt, pe loc?”

Atunci când în trecut obiectivele nu au fost urmate sau au eșuat, noul an nu aduce speranță, ci reactivează sentimentul de eșec, rușinea și auto-critica severă. În loc de motivație apare retragerea. În loc de elan, o inhibiție a dorinței.

Pentru mulți oameni, ceea ce se simte acum nu este doar efectul începutului de an, ci o stare mai profundă de depresie, care își are rădăcinile în experiențe anterioare, iar ianuarie devine, uneori, picătura care umple paharul.

Dintr-o perspectivă psihodinamică, depresia este o formă de protecție: un mod al psihicului de a încetini, de a se retrage din lume, dar și din sine. Este o încercare de a evita un conflict intern care nu poate fi încă tolerat sau simbolizat. Conflictul poate fi între o pierdere semnificativă și dificultatea de a o accepta, între nevoia de celălalt și dorința de autonomie, sau între iubire și furie față de o persoană semnificativă.

Se adaugă, frecvent, sentimentul de însingurare: dificultatea de a te simți în relație, de a construi sau menține legături semnificative. În ianuarie, această lipsă se simte mai acut, ca un spațiu gol care nu mai poate fi umplut cu distrageri. Iar uneori, tocmai familia, spațiul în care ar fi trebuit să existe siguranță, devine locul unde apăsarea se amplifică, pentru că acolo rănile sunt vechi, sensibile, încă active.

Și totuși, spațiul gol nu este doar prăbușire. Poate fi și potențial. O pauză necesară. Un loc în care ceva vechi se dizolvă pentru a face loc, încet, timid, la altceva. Ceva încă necunoscut, dar posibil mai autentic, mai aproape de tine.

Poate că ianuarie nu este un timp pentru a „face mai mult”, ci pentru a înțelege ce s-a acumulat. Nu pentru a forța sensul, ci pentru a-l lăsa să se articuleze. Nu pentru a seta obiective, ci pentru a asculta ce dorință mai este vie și ce parte din tine are nevoie, încă, de timp.

Iar aici, psihoterapia poate deveni un spațiu de sprijin și clarificare: un loc în care să înțelegi ce te doare, ce te blochează, ce te ține pe loc, ce nu mai funcționează pentru tine și ce ai nevoie să continui. Nu pentru a grăbi schimbarea, ci pentru a-i crea condițiile să apară.

În terapie, depresia nu este împinsă să dispară. Este ascultată. Pentru că, de cele mai multe ori, în spatele ei se află o poveste care nu a fost încă spusă până la capăt, iar începuturile adevărate se nasc, uneori, tocmai din felul în care avem curajul să ne apropiem de această poveste.