Teama de umilire nu trece, se transfera în toate relațiile tale

Umilirea poate veni in multe forme si din multe surse: de la parinte, de la un profesor, de la colegi.

Insa, adesea, umilirea vine chiar de la figura cea mai importantă: părintele sau adultul semnificativ.

Din poziția sa de autoritate, el poate folosi rușinea drept mijloc de educatie sau „corectare” a copilului. Poate râde de el, îl poate expune în fața altora, îi poate invalida constant trăirile. Nu pare abuziv, dar e. Pentru că rușinea repetată devine o otravă care paralizează autenticitatea.

Copilul învață că e periculos să fie el însuși. Își ascunde dorințele. Nu mai spune ce simte. Se retrage sau se supra-adaptează. Trăiește cu o voce interioară care îl biciuie mereu: „nu ești destul”,„ești penibil”, „taci, o să râdă lumea de tine”. Această voce nu e a lui. A fost pusă acolo de cineva drag, care l-a rănit, poate chiar fără să-și dea seama.

Copilul învață că e periculos să fie el însuși. Își ascunde dorințele. Nu mai spune ce simte. Se retrage sau se supra-adaptează. Trăiește cu o voce interioară care îl biciuie mereu: „nu ești destul”,„ești penibil”, „taci, o să râdă lumea de tine”. Această voce nu e a lui. A fost pusă acolo de cineva drag, care l-a rănit, poate chiar fără să-și dea seama.

Umilirea nu e doar o jignire sau o rușinare de moment. Este o formă profundă de agresiune psihică, ce pătrunde în fibrele subtile ale sinelui și lasă acolo o rană tăcută, dar vie.

Este o forma inegala, nedreapta, de control si putere, pe care parintele care are un statut de atotputernicie, o exercita asupra copilului neajutorat, ce nu se poate apara. Copilul umilit nu înțelege de ce e ținta, dar învață să creadă că „a meritat”. Că ceva e greșit cu el. Că a fi mic, vulnerabil, curios, impulsiv, e motiv de pedeapsă, ridiculizare sau respingere.

Parintele care foloseste aceasta parghie in relatia cu copilul, o face din nevoia sa narcisica de validare, de a se simti mai presus cand il impinge pe altul in jos. Este, din pacate, tot ceva invatat, perpetuat de-a lungul a generatii in familia sa.

Umilirea cronică produce o rana narcisica si lasă urme adânci în viața adultă. Se manifestă prin:

– incapacitatea de a-ți cere drepturile

– dificultatea de a pune limite

– frica de eșec, dar și frica de succes

– dependența de validare

– evitarea intimității autentice

– atragerea relațiilor în care ești tratat inferior

Adesea, adultul umilit nu își recunoaște rana. Crede resemnat că e vina lui că nu reușește. Că nu e „suficient de bun”. Se învinovățește pentru stările de rușine, anxietate, neputință, iar în interiorul lui trăiește o luptă constantă între dorința de afirmare și frica paralizantă de a fi iarăși doborât.

În profunzime, umilirea rupe legătura cu demnitatea. Îți taie aripile și te lasă cu sentimentul că nu ai voie să strălucești. Că orice ieșire în lume e o potențială amenințare. Și poate cel mai trist, te face să confunzi iubirea cu durerea, apropierea cu renunțarea la sine, relația cu supunerea.

Dar rana nu e rușinoasă. E vie. Și poate fi văzută si sustinuta. Poate fi auzită si elaborata, pana cand umilinta nu mai are putere asupra ta.

Procesul de recuperare presupune exact opusul a ceea ce ai trăit: un spațiu unde ești primit cu blândețe, în care nu ești „corectat”, ci înțeles. Un spațiu unde nu e nevoie să taci sau să te ascunzi.

Pentru că tu, cu tot ce ești, ai dreptul să exiști. Ai dreptul să ai voce. Ai dreptul să fii întreagă.