Când iubirea pentru părinți face separarea atât de dificilă

Există adulți care ajung la douăzeci și cinci sau treizeci de ani și descoperă că partea cea maidificilă a vieții lor nu este să ia decizii, ci să suporte faptul că părinții lor nu sunt de acord cudeciziile pe care le iau. 

Au un loc de muncă, câștigă bani, locuiesc singuri, au o relație decuplu și, în multe privințe, funcționează ca adulți independenți, însă un telefon de la mamăpoate reactiva în câteva minute sentimentul că trebuie să explice, să justifice și să linișteascăpe cineva. 

O observație despre partener, o întrebare despre bani, un sfat oferit fără să fie cerutsau o remarcă despre felul în care își trăiesc viața poate fi suficientă pentru ca adultul să simtăo vinovăție greu de pus în cuvinte.

Din exterior, situația pare simplă: „Pune o limită”, „spune-le că este viața ta”, „nu mai acceptasă se bage”. În realitate, pentru omul care a crescut în acea familie, lucrurile sunt mult maicomplicate, pentru că relația cu părinții nu este o relație oarecare din care putem ieși și în careputem intra după bunul plac. Ei sunt primele persoane față de care am învățat ce înseamnăiubirea, dependența, aprobarea, dezamăgirea și pierderea, iar felul în care am fost priviți de eia participat la formarea imaginii pe care o avem despre noi înșine.

De aceea, pentru unii adulți, a spune „nu” unui părinte nu este doar un act de delimitare. Esteo experiență afectivă în care pot apărea vinovăția, anxietatea și frica de a pierde ceva important. 

Dacă apropierea din copilărie a fost legată de conformare, disponibilitate sau de ideea că un copil bun nu își dezamăgește părinții, autonomia poate ajunge să fie resimțită ca oformă de trădare. Persoana știe că are dreptul să decidă pentru sine și, cu toate acestea, corpulși emoțiile îi spun că face ceva rău.

Psihanaliza a acordat o atenție considerabilă procesului prin care copilul devine o persoană distinctă, iar teoriile ulterioare ale dezvoltării au arătat că această separare nu este un eveniment care se încheie atunci când copilul pleacă din casa părintească. Margaret Mahler a descris procesul de separare-individuare din primii ani de viață, în timp ce autori ulteriori, printre care Robert Colarusso, au discutat despre continuarea proceselor de individuare înviața adultă, atunci când persoana își reorganizează relația cu părinții, partenerul și propria familie. Ideea importantă este că devenirea unei persoane separate nu presupune renunțarea lalegătura cu ceilalți, ci dezvoltarea unei identități care poate exista în interiorul unei relații fără să fie absorbită de aceasta. 

Această diferență este esențială. Un adult poate să își iubească părinții fără să le ceară permisiunea pentru fiecare alegere, poate să țină cont de părerea lor fără să o transforme în verdict și poate să rămână apropiat de ei fără să le ofere acces la toate zonele vieții sale. 

Separarea psihică nu este echivalentă cu ruptura și nici cu indiferența. Este capacitatea de arămâne în relație fără să îți pierzi propria poziție. Dificultatea apare atunci când familia a funcționat mult timp printr-o formă de apropiere încare granițele dintre persoane au fost prea puțin diferențiate. Părintele simte anxietatea copilului și intervine imediat, copilul învață să se liniștească prin intervenția părintelui, iar mai târziu, când încearcă să decidă singur, amândoi resimt separarea ca pe o amenințare.

Părintele întreabă mai mult, copilul se justifică mai mult; copilul se retrage, părintele se temecă îl pierde și devine mai intruziv. Cercul se poate menține ani întregi fără ca nimeni să îl fiales în mod conștient. Aici apare una dintre cele mai dureroase experiențe pentru copilul adult: faptul că părintele poate fi dezamăgit și că această dezamăgire nu poate fi întotdeauna reparată. 

Pentru un om obișnuit să își regleze relația cu părinții prin adaptare, este foarte greu să lase o conversație neterminată, să permită celuilalt să fie supărat și să nu se grăbească să explice. Se întâmplă ceva paradoxal: persoana își pune limita pentru a-și proteja autonomia, apoi renunțăla ea pentru a restabili liniștea din relație. 

În acest fel, limita nu eșuează pentru că nu a fostformulată suficient de bine, ci pentru că vinovăția care urmează este prea greu de tolerat. Maturizarea presupune, într-o anumită măsură, acceptarea faptului că iubirea nu ne scutește defrustrarea celuilalt. Părinții pot fi dezamăgiți de alegerile noastre. Pot considera că partenerul nu este potrivit, că locul de muncă este greșit, că ne-am mutat prea departe sau că ne creștem copiii altfel decât ar fi făcut-o ei. Pot avea propriile lor temeri în legătură cu schimbarea
noastră. Toate acestea pot fi adevărate fără ca noi să trebuiască să ne întoarcem asupra propriei vieți pentru a le face lor mai ușor de suportat.

Într-o relație adultă, apropierea nu mai trebuie să depindă de faptul că două persoane gândesc la fel. Putem rămâne conectați și atunci când există diferențe, iar aceasta este, de fapt, o formămai matură de apropiere decât aceea în care pacea este obținută prin renunțarea unuia dintrecei doi la propria poziție. 

Pentru unii oameni, această separare este însă foarte dificilă tocmai pentru că deschideîntrebări mai vechi despre loialitate și iubire. Dacă am fost copilul care a avut grijă de starea emoțională a părintelui, ce se întâmplă când încetez să o mai fac? 

Dacă am învățat că sunt bun atunci când nu creez probleme, cine sunt atunci când încep să îi contrazic? 

Dacă părintele meu se simte singur după ce eu îmi construiesc viața, cât din singurătatea lui îmi aparține?

Nu există răspunsuri rapide la aceste întrebări, iar psihoterapia nu ar trebui să ofere o soluție standard de tipul „taie cordonul”. În unele familii este nevoie de mai multă apropiere, în altele de limite ferme, iar în unele situații distanța este necesară pentru protecție. Miza este ca decizia să nu fie luată exclusiv din vinovăție, frică sau furie, ci să poată deveni o alegere pecare adultul o simte ca fiind a lui.

A deveni separat nu înseamnă să încetezi să aparții, ci inseamnă să poți aparține fără să fii absorbit. Astfel, poate că una dintre cele mai mature forme de iubire față de părinți este tocmai aceea în care nu mai avem nevoie ca ei să fie de acord cu noi pentru a putea rămâne copiii lor, iar ei nu mai au nevoie ca noi să trăim exact așa cum și-au imaginat pentru a putea simți că relația dintre noi este în siguranță.

Dacă simți că vinovăția, nevoia de aprobare sau dificultatea de a pune limite îți influențează încă deciziile de adult, psihoterapia poate fi un spațiu în care să înțelegi această relație fără să fii obligat să alegi între apropiere și autonomie. 

Îmi poți scrie pe whatsapp sau ma poti suna la numarul: 0722 589 855 pentru a programa o sedinta de psihoterapie.