Cand vinovăția, rușinea sau umilinta iti dirijeaza intreaga viata

Ai spus „da”, deși voiai să spui „nu”. Ai rămas într-o conversație în care te simțeai inconfortabil, pentru că nu voiai să faci pe cineva să se simtă prost. Ți-ai cerut scuze pentru că ai avut o nevoie, pentru că ai fost obosit, pentru că n-ai răspuns suficient de repede sau pentru că ai îndrăznit să fii nemulțumit. Și poate că, după toate acestea, nici măcar nu te-ai întrebat dacă ai făcut ceva greșit. Ai simțit pur și simplu că trebuia să repari ceva. Dar ce anume?

Vinovăția, rușinea și umilința au o putere extraordinară asupra felului în care ne construim viața. Nu trebuie să fie sub forma unor emoții intense. E suficient ca acele emotii sa fie prezente în fiecare zi si ele să fi ajuns atât de bine încorporate în felul nostru de a gândi, încât să ne dicteze comportamentul înainte să apucăm să ne întrebăm ce ne dorim.

Poate că nu îți dai seama cât de mult te temi să nu fii un om rău. Cât de greu îți este să accepți că cineva este supărat pe tine. Cât de repede renunți la ceea ce îți dorești atunci când observi dezamăgirea celuilalt. Cât de mult te preocupă să fii corect, să nu rănești, să nu deranjezi, să nu ceri prea mult. Și poate că ai numit toate acestea, bunătate.

Dar dacă, în spatele lor, se află și o teamă veche? Teama că, dacă nu te porți așa cum se așteaptă ceilalți, vei pierde ceva esențial din relația cu ei. Cum ai învățat că trebuie să îți fie rușine de tine? Nu te-ai născut crezând că nevoile tale sunt exagerate. Ai învățat asta într-o relație, in urma unei experiente repetate, intr-un context: cu un parinte, cu persoane semnificative din viata ta, cu profesori, cu colegi.

Poate când plângeai și ți se spunea că nu ai niciun motiv. Când erai furios și erai făcut nerecunoscător. Când aveai o dorință și primeai în schimb o privire dezaprobatoare sau o explicație despre cât de mult se sacrifică părinții tăi pentru tine. Poate când greșeai și nu primeai ajutor să înțelegi ce s-a întâmplat, ci erai făcut să te simți prost pentru ceea ce ai făcut.

Un copil nu poate privi lucrurile cu distanța unui adult. Nu își poate spune că părintele este copleșit, că nu știe să își gestioneze furia sau că propriile lui răni se amestecă în felul în care îl crește. Copilul are nevoie de acel părinte si nu isi poate « permite » ca acesta sa fie de vina. Așa că, atunci când relația devine amenințătoare, este mult mai ușor să creadă că el este problema. 

Poate că sunt prea sensibil. Poate că cer prea mult. Poate că sunt rău. Poate că trebuie să fiu mai cuminte ca să nu mai supăr pe nimeni. Așa ajunge să se formeze o relație dureroasă cu propria persoană: nu doar că ai învățat ce nu ai voie să faci, ci ai început să crezi că anumite părți din tine nu ar trebui să existe. Furia, nevoia de atenție, dorința de independență, refuzul, nemulțumirea, nevoia de a fi îngrijit și tu, nu doar de a-i îngriji pe ceilalți.

În limbaj psihanalitic, vorbim despre interiorizarea unor relații și exigențe parentale, care ajung să funcționeze în interiorul nostru ca o instanță critică. Freud a numit această instanță supraeu. Iar problema nu este că avem repere morale sau că ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce facem. Problema apare când vocea care ne judecă nu mai face diferența între o greșeală și propria noastră valoare ca oameni.

Ai uitat să faci ceva? Ești iresponsabil. Ai refuzat o rugăminte? Ești egoist. Ai spus că te-a deranjat comportamentul cuiva? Ești dificil. Ai nevoie de odihnă? Ești leneș. Nu mai este vorba despre ce ai făcut. Este vorba despre cine crezi că ești. Și uite cum ajungi să faci singur ceea ce te-a durut cândva. 

Poate că ai observat cât de repede te critici. Nici nu apuci să greșești bine că ai început deja să te pedepsești. Îți vorbești urât, îți reproșezi, îți amintești toate situațiile în care n-ai fost suficient de bun. Te pregătești pentru judecata celorlalți judecându-te mai întâi tu. 

Iar în relații, poate că ai început să faci același lucru pe care l-ai cunoscut în copilărie, fără să îți dai seama. Îi spui partenerului cât ai sacrificat pentru el, astfel încât să se simtă vinovat când îți refuză ceva. Îi reproșezi copilului că te-a supărat sau că nu apreciază tot ce faci pentru el. Îi amintești unui apropiat cât te-a dezamăgit, în loc să îi spui direct că te-a rănit. Îl faci să simtă că îți datorează ceva pentru că ai fost acolo pentru el. 

Poate că nu intenționezi să rănești. Poate că nici nu recunoști în comportamentul tău ceva din ceea ce ai trăit. Dar suferința relațională nu se transmite numai prin ceea ce ni se face, ci și prin ceea ce ajungem să facem mai departe cu ceilalți. Nu este o condamnare, ci o invitație la responsabilitate.

Dar de ce continui să faci toate acestea, chiar și atunci când știi că îți fac rău? Pentru că ai învățat să te aperi de niște emoții pe care, la momentul respectiv, nu le puteai suporta. Ai devenit perfecționist ca să nu mai fii criticat. Ai învățat să anticipezi nevoile tuturor ca să nu mai fii acuzat de egoism. Ai devenit foarte independent ca să nu mai depinzi de cineva care te-ar putea dezamăgi. Poate că îți explici permanent emoțiile, le analizezi, le raționalizezi, dar îți este foarte greu să le simți și să le lași să existe.

Poate că ai devenit persoana care înțelege pe toată lumea, dar nu își permite să fie furioasă pe nimeni. Sau persoana care nu cere ajutor, pentru că simplul gând că ar putea fi o povară îi provoacă rușine. Acestea sunt forme de apărare psihică. Nu le-ai construit dintr-un capriciu. Te-au ajutat să te adaptezi la relații în care anumite emoții, nevoi sau manifestări ale personalității tale nu aveau loc. Dar acum, când ești adult, ele pot continua să îți organizeze viața ca și cum ai depinde în continuare de aprobarea celor care te-au crescut. 

Și poate că cel mai greu lucru de acceptat este că nu ai nevoie ca cineva să te mai umilească. Ai învățat să o faci singur. Nu trebuie să te simți vinovat pentru orice lucru pe care îl faci diferit de așteptările celorlalți. 

Asta nu înseamnă că nu vei greși, că nu vei răni sau că nu vei avea nimic de reparat în relațiile tale. Înseamnă că poți învăța să îți asumi o greșeală fără să te distrugi pentru ea. Să refuzi fără să te consideri egoist. Să fii nemulțumit fără să te simți un om rău. Să accepți că cineva poate fi dezamăgit de tine fără să concluzionezi că nu mai meriți să fii iubit.

În psihoterapia psihodinamică, nu încercăm pur și simplu să înlocuim gândurile negative cu unele pozitive. Ne uităm la istoria acestor trăiri, la relațiile în care s-au format, la felul în care continuă să apară în prezent și la apărările prin care am învățat să le ținem la distanță. Inclusiv la ceea ce se întâmplă în relația terapeutică, acolo unde aceste tipare pot deveni vizibile și pot fi înțelese într-un context diferit.

Poate că ai petrecut foarte mulți ani încercând să fii un om de care nimeni să nu fie nemulțumit. Să nu superi, să nu dezamăgești, să nu ceri prea mult, să nu ai nevoie de prea mult. Dar cât din tine a trebuit să lași deoparte ca să reușești? Și cât din viața ta mai este, de fapt, o alegere proprie, dacă înainte de fiecare decizie trebuie să te asiguri că nimeni nu va avea motive să te judece? 

Dacă te regăsești în aceste lucruri, poate merită să le privești mai îndeaproape. Nu ca pe niște defecte pe care trebuie să le corectezi, ci ca pe niște experiențe care au o istorie și care pot fi înțelese. În psihoterapie putem face loc tocmai acelor părți din tine pe care ai învățat să le ascunzi pentru a putea fi acceptat.

Îmi poți scrie pentru o programare dacă simți că a venit momentul să înțelegi mai bine relația pe care o ai cu tine și cu ceilalți: 0722 589 855.