De ce ne irită atât de mult anumite persoane?

Există oameni pe care îi putem considera neplăcuți fără ca această impresie să ne preocupe prea mult după ce întâlnirea s-a încheiat. Există însă și persoane a căror simplă prezență pare să trezească în noi o cantitate de iritare care depășește cu mult ceea ce s-a întâmplat în realitate.

 Nu este vorba doar despre faptul că nu ne place felul în care vorbesc sau se comportă, ci despre o reacție care continuă să lucreze în mintea noastră: ne gândim la ce au spus, reluăm conversația, formulăm răspunsuri pe care nu le-am dat la momentul respectiv și ajungem, uneori, să construim în jurul acelei persoane un dosar întreg de dovezi care să confirme cât de insuportabilă este. 

În astfel de situații, comportamentul celuilalt poate fi într-adevăr iritant, dar intensitatea reacției noastre merită luată în considerare ca un fapt psihologic în sine. O interpretare rapida, care se practica, ar sugera că tot ceea ce ne displace la ceilalți este, de fapt, ceva ce nu putem accepta la noi. O asemenea formulă este prea simplă pentru complexitatea vieții psihice și poate deveni chiar o formă de invalidare a experienței reale. 

Oamenii pot fi intruzivi, agresivi, egoiști, invidioși sau manipulatori, iar faptul că reacționăm la aceste comportamente nu presupune că le-am reprimat noi înșine. Ceea ce devine interesant din punct de vedere psihanalitic este ceea ce se adaugă peste această realitate: de ce anumite caracteristici ale unei persoane ne ating atât de puternic, de ce un anumit tip de comportament devine aproape intolerabil și de ce, în anumite relații, reacția noastră pare să aibă o intensitate pe care nu o putem explica doar prin prezent. 

În psihanaliză, această problemă este legată de faptul că relația cu celălalt nu începe niciodată de la zero. Fiecare persoană vine în relațiile sale cu reprezentări despre sine și despre ceilalți, cu experiențe timpurii de apropiere și separare, cu forme de așteptare, de apărare și de interpretare a comportamentului celuilalt. 

Freud a pus conflictul psihic în centrul concepției sale despre nevroză, iar teoriile relațiilor de obiect au dezvoltat ulterior ideea că imaginile despre sine și despre ceilalți, construite în relațiile timpurii, continuă să participe la felul în care sunt percepute și trăite relațiile actuale. 

În această tradiție, proiecția nu desemnează pur și simplu tendința de a vedea în altcineva ceea ce nu vrem să vedem în noi, ci poate reprezenta un mod prin care anumite afecte, impulsuri sau aspecte ale sinelui, dificil de tolerat, sunt atribuite obiectului și apoi întâlnite în exterior. Melanie Klein a dus această idee mai departe prin conceptul de identificare proiectivă, care a devenit ulterior important nu numai pentru înțelegerea apărării, ci și pentru înțelegerea felului în care anumite stări psihice ajung să fie transmise și organizate în relație. 

În viața de zi cu zi, lucrurile acestea pot fi mult mai puțin spectaculoase decât sugerează limbajul teoriei psihanalitice. O persoană foarte dependentă poate deveni de nesuportat pentru cineva care a învățat foarte devreme că a avea nevoie de ceilalți este rușinos sau periculos. Un om care își exprimă furia direct poate trezi o ostilitate intensă într-o persoană care a fost nevoită să își păstreze propria agresivitate sub un control sever. 

Cineva care se laudă poate deveni obiectul unei condamnări neobișnuit de puternice pentru o persoană care și-a construit imaginea de sine în jurul modestiei și a învățat să își ascundă ambiția. În fiecare dintre aceste situații există ceva real în comportamentul celuilalt, dar există și posibilitatea ca acel comportament să atingă o zonă psihică pe care persoana nu o poate recunoaște cu aceeași ușurință în sine. 

Și aici intervine una dintre dificultățile cele mai mari ale relațiilor: ambivalența. Putem iubi pe cineva și, în același timp, să fim profund furioși pe el; putem admira o persoană și să o invidiem; putem avea nevoie de cineva și să resimțim această nevoie ca pe o umilință. Cu cât ambivalența este mai puțin integrată, adică cu cât este mai dificil de tolerat pentru o persoană ca cele două tendințe să coexiste, cu atât imaginea celuilalt este mai scindată, fiind, pe rând, când „cel mai bun”, când „cel mai rău”. 

Sau, vedem adesea părinți care își împart copiii în buni și răi sau persoane care au favoriți pe care îi idealizează și alții pe care îi blamează. Aceasta este modalitatea pe care a găsit-o psihicul imatur de a rezolva o relație contradictorie și a o face mai ușor de suportat, pentru că nu mai trebuie să recunoaștem că putem simți două lucruri incompatibile față de aceeași persoană.

Această dinamică poate explica de ce anumite relații ne dau senzația că am intrat într-o poveste pe care parcă am mai trăit-o. Partenerul actual poate fi diferit de fostul partener, colegul poate fi diferit de un părinte, iar prietenul poate să nu semene în niciun fel cu oamenii din copilărie, însă configurația relației poate ajunge să fie familiară. Unul controlează, celălalt se retrage; unul cere, celălalt se simte obligat; unul devine critic, celălalt încearcă să demonstreze că este suficient de bun. 

Relațiile nu repetă întotdeauna evenimentele trecutului în forma lor concretă, ci pot repeta pozițiile psihice în care am învățat să existăm. De aceea, atunci când o persoană ajunge în mod repetat în aceleași conflicte și cu oameni foarte diferiți, merită privit nu numai comportamentul celorlalți, ci și felul în care ea însăși intră în aceste relații, ceea ce așteaptă fără să știe că așteaptă, ceea ce nu își permite să ceară și ceea ce devine aproape imposibil de tolerat atunci când apare. 

Acest lucru nu înseamnă să îi luăm omului responsabilitatea pentru ceea ce i se face și nici să transformăm orice abuz într-o problemă de „alegere inconștientă a partenerilor”. Înseamnă doar să recunoaștem că realitatea interpersonală și realitatea psihică se întâlnesc permanent și că o relație poate deveni locul în care se reactivează conflicte care au început cu mult înainte ca oamenii respectivi să se întâlnească. 

Terapia psihodinamică este interesată tocmai de această zonă în care prezentul și trecutul se întâlnesc. Nu urmărește să ne convingă că persoana care ne enervează este, de fapt, nevinovată și nici să transforme fiecare conflict într-o dovadă a unei probleme personale. Ceea ce poate face este să ne ajute să distingem între ceea ce aparține cu adevărat relației actuale și ceea ce aducem în ea din propria istorie, între o limită necesară și o reacție defensivă, între furia care ne protejează și furia care ascunde un sentiment mai greu de recunoscut. 

Uneori, ceea ce câștigăm din această înțelegere nu este faptul că începem să ne placă oamenii care ne irită. Câștigul poate fi mult mai modest și, tocmai de aceea, mai important: celălalt nu mai trebuie să poarte întreaga poveste pe care psihicul nostru a construit-o în jurul lui. 

Putem să îl vedem mai aproape de ceea ce este, putem să recunoaștem ceea ce ne face rău fără să negăm, în același timp, propriile noastre conflicte și putem să ieșim din anumite relații fără să fim obligați să transformăm persoana respectivă într-un monstru pentru a ne putea desprinde. 

Dacă observi că anumite persoane îți provoacă reacții foarte intense, că te regăsești în conflicte care se repetă sau că îți este greu să înțelegi de ce anumite relații ajung să te afecteze atât de mult, psihoterapia poate oferi un spațiu în care aceste experiențe să fie cercetate cu răbdare, fără judecată și fără nevoia de a găsi imediat o explicație. 

Îmi poți scrie pe whatsapp sau ma poti suna la numarul: 0722 589 855 pentru a programa o sedinta de psihoterapie.