Depresia postpartum: despre mama care nu se mai recunoaște

În primele luni după naștere, atenția tuturor se îndreaptă aproape inevitabil către copil. Este firesc și necesar, pentru că un nou-născut depinde aproape în întregime de adulții care îl îngrijesc. 

Ceea ce se pierde însă ușor din vedere este faptul că, în timp ce copilul începe să existe în lume, o femeie trece și ea printr-o transformare psihică de proporții. Corpul ei s-a schimbat, somnul s-a fragmentat, libertatea de mișcare și timpul personal s-au redus, relația de cuplu este reorganizată, iar în locul identității pe care o avea înainte trebuie să facă loc unei identități noi, aceea de mamă, fără ca vechea persoană să dispară pur și simplu. 

Pentru multe femei, această transformare este însoțită de bucurie și de o formă profundă de atașament față de copil, dar bucuria nu anulează pierderea. Poți să îți iubești copilul și să îți fie dor de viața pe care ai avut-o. 

Poți să fii recunoscătoare și să fii epuizată. Poți să îți dorești foarte mult să devii mamă și să descoperi, după naștere, că realitatea maternității este mult mai restrictivă, mai solicitantă și mai puțin controlabilă decât ți-ai imaginat. 

Depresia postpartum apare într-un asemenea context de reorganizare, dar nu trebuie redusă la el. Este o tulburare reală de sănătate mintală, care poate implica tristețe persistentă, anxietate, lipsă de energie, pierderea interesului, vinovăție, dificultăți de somn și concentrare și, în unele cazuri, dificultăți în relația cu copilul. 

Ea poate apărea în primul an după naștere și necesită evaluare și tratament atunci când simptomele persistă și afectează funcționarea. Ghidurile actuale recomandă screeningul pentru depresie și anxietate în perioada perinatală, iar psihoterapia reprezintă una dintre formele importante de tratament. 

Dincolo de transformările vizibile ale corpului, nașterea presupune și o reorganizare hormonală și neurobiologică importantă. Modificările nivelurilor de estrogen și progesteron, schimbările care implică sistemele cerebrale asociate stresului, somnului și reglării emoționale, alături de epuizarea fizică și privarea de somn, pot contribui la vulnerabilitatea psihică din perioada postpartum. 

Depresia postpartum nu poate fi explicată printr-un singur mecanism biologic, iar apariția ei nu înseamnă că femeia este mai puțin pregătită pentru maternitate sau că îi lipsește ceva din punct de vedere afectiv. Este rezultatul posibil al interacțiunii dintre factori biologici, psihologici și sociali, care se întâlnesc într-o perioadă de schimbare profundă. În formele moderate și severe, psihoterapia poate fi completată de tratament medicamentos, recomandat și monitorizat de un medic psihiatru, cu alegerea atentă a opțiunilor potrivite inclusiv atunci când femeia alăptează. 

Medicația nu înlocuiește nevoia de a înțelege ceea ce se petrece în plan psihic și relațional, după cum psihoterapia nu trebuie să devină singura formă de sprijin atunci când simptomele sunt intense. Cele două intervenții se pot completa, oferind atât susținerea necesară pentru reducerea simptomelor, cât și un spațiu în care femeia să poată înțelege și integra transformările prin care trece. In ceea ce priveste reorganizarea psihica, este important să nu privim femeia doar ca pe un organism asupra căruia s-au acumulat factori de risc. 

Nașterea unui copil poate reactiva reprezentări foarte vechi despre sine, despre ceilalți și despre propria mamă. Daniel Stern a descris perioada din jurul maternității prin conceptul de „constelație maternă”, o reorganizare psihică în care preocuparea pentru copil, relația cu propria mamă, construirea unei identități materne și nevoia unei rețele de sprijin devin deosebit de importante. Raphael-Leff a descris, la rândul său, modul în care sarcina și maternitatea pot mobiliza reprezentări despre copilul imaginat, despre sine ca mamă și despre propria experiență de a fi fost copil. În acest context, relația cu propria mamă poate deveni neașteptat de prezentă. 

O femeie care ține pentru prima dată propriul copil în brațe poate începe să își amintească felul în care a fost ea ținută, liniștită, certată sau ignorată, poate să își compare fără să vrea comportamentul cu cel al mamei sale și poate să descopere că anumite lucruri pe care le considera demult încheiate au căpătat o semnificație nouă. 

 Unele femei își doresc cu disperare să fie mame foarte diferite de cele pe care le-au avut, altele descoperă cu neliniște asemănări pe care nu și le doreau, iar pentru altele maternitatea reactivează dorințe și nevoi legate de propria mamă pe care nu au avut ocazia să le formuleze până atunci. 

Copilul real intră însă în această lume psihică și nu seamănă întotdeauna cu copilul imaginat. El nu doarme când mama are nevoie să doarmă, nu este liniștit atunci când ea face tot ce crede că trebuie făcut și nu răspunde întotdeauna în felul în care își imaginase. Iar mama reală este, la rândul ei, diferită de femeia pe care credea că o va întâlni după naștere. Poate fi mai furioasă, mai dependentă, mai puțin răbdătoare, mai nesigură și mai obosită decât și-ar fi permis vreodată să își imagineze. 

 Diferența dintre aceste imagini și realitate poate fi greu de suportat într-o cultură în care maternitatea este adesea prezentată ca o stare aproape complet luminoasă, în care iubirea pentru copil ar trebui să facă sacrificiul ușor de suportat. Femeia care se simte copleșită poate ajunge nu numai să sufere, ci să se rușineze pentru propria suferință. Dacă nu simte imediat conexiunea pe care și-o imagina, se poate teme că nu își iubește copilul suficient; dacă își dorește câteva ore singură, poate interpreta această nevoie ca egoism; dacă este furioasă, poate considera că este o mamă rea.  

În realitate, ambivalența nu este opusul iubirii. Relațiile importante sunt aproape întotdeauna ambivalente, iar maternitatea nu face excepție. Copilul poate fi profund iubit și, în același timp, poate reprezenta o limitare a libertății, o sursă de epuizare și o prezență care solicită fără încetare. 

Capacitatea de a recunoaște aceste sentimente fără a le transforma imediat într-o condamnare a propriei persoane este o parte importantă a maturității psihice. Aici poate deveni important și partenerul: el poate fi primul care observă că femeia nu mai este ea însăși, dar poate fi și persoana care se simte cel mai ușor respinsă de retragerea, iritabilitatea sau lipsa de disponibilitate a acesteia. 

 Dacă interpretează totul ca pe o problemă a cuplului sau ca pe o lipsă de apreciere, poate apărea un cerc în care amândoi se simt singuri și neînțeleși. Dacă înțelege că depresia postpartum nu este o alegere și că sprijinul său nu înseamnă să devină terapeut, poate contribui la crearea unui context în care femeia să poată cere ajutor și să nu fie obligată să ascundă cât de greu îi este. 

Este important, de asemenea, ca partenerii să nu uite că și bărbații pot traversa depresie în perioada perinatală. Cercetările asupra depresiei paterne au arătat că tranziția către paternitate poate fi asociată cu dificultăți de sănătate mintală și că simptomele tatălui pot avea implicații pentru întregul sistem familial. 

Psihoterapia psihodinamică poate oferi un spațiu în care această perioadă să fie înțeleasă nu doar prin prisma simptomelor, ci și prin ceea ce se reorganizează în interiorul persoanei. Terapia nu schimbă faptul că un copil are nevoie de mama lui, că somnul va fi fragmentat sau că viața de cuplu trece printr-o perioadă dificilă. Poate însă crea un loc în care femeia nu mai trebuie să fie exclusiv cea care îngrijește și poate deveni, pentru o vreme, și cea care este ascultată. 

Poate vorbi despre furia pe care nu și-o permite, despre pierderile pe care se teme că nu are voie să le plângă, despre propria mamă, despre corp, despre partener, despre frica de a nu fi suficient de bună și despre senzația că viața ei a devenit de nerecunoscut. Iar atunci când există depresie postpartum, nu este nevoie ca femeia să aștepte până când „nu mai poate deloc”. 

Cu cât suferința este recunoscută și tratată mai devreme, cu atât există mai multe șanse ca mama, copilul și relația dintre ei să primească sprijinul de care au nevoie. În situațiile în care apar gânduri de suicid, intenția de a răni copilul, confuzie severă, halucinații sau pierderea contactului cu realitatea, este necesară evaluare medicală urgentă, deoarece psihoza postpartum reprezintă o urgență psihiatrică. 

Poate că una dintre cele mai grele părți ale maternității este să descoperi că iubirea pentru copil nu te scutește de nevoia de a avea grijă și de tine. Copilul se naște într-o familie, dar în jurul nașterii lui se nasc și alte relații, alte responsabilități și, pentru mamă, o nouă formă de identitate care are nevoie de timp pentru a se așeza. 

Nu este nevoie să fii o mamă perfectă pentru ca un copil să fie iubit. Ai nevoie de suficient sprijin pentru ca propria ta suferință să nu trebuiască ascunsă în spatele imaginii unei mame care se descurcă. Dacă după naștere te simți copleșită, tristă, anxioasă, foarte obosită, vinovată sau îți este greu să te simți conectată cu copilul tău, îmi poți scrie pentru o programare la psihoterapie. 

Iar dacă ești partenerul unei femei care trece prin această perioadă și nu știi cum să o sprijini sau simți că și tu ai început să te prăbușești sub presiune, poți cere, la rândul tău, ajutor. Îmi poți scrie pe whatsapp sau ma poti suna la numarul: 0722 589 855 pentru a programa o sedinta de psihoterapie.