Copilul care nu creează probleme

Părinții se mândresc, firesc, cu copiii lor. Unii se bucură de rezultatele școlare, alții de talentul lor sau de felul în care reușesc să facă față situațiilor dificile. Există însă și părinți care spun, cu sinceră ușurare și mândrie, că au un copil foarte cuminte, ascultător și care nu creează probleme. 

Și este de înțeles de ce: un copil liniștit, cooperant și compliant face viața de familie mai ușoară și este adesea privit de cei din jur ca dovada unei educații reușite. Orice părinte își dorește armonie și încearcă să facă ce crede că este mai bine pentru copilul său.

Totuși, merită să ne întrebăm dacă un copil care nu protestează aproape niciodată, care se adaptează permanent și care pare mereu „prea cuminte” se simte cu adevărat liber să fie el însuși.

Pe termen scurt, un astfel de comportament poate părea ideal: sunt puține conflicte, regulile sunt respectate, iar relația cu părinții pare liniștită. Însă, uneori, această cumințenie nu vine doar din temperament, ci și dintr-o nevoie profundă a copilului de a păstra iubirea, aprobarea și siguranța relației cu părinții.

Copiii sunt extrem de sensibili la ceea ce simt că se așteaptă de la ei. Iar atunci când percep că anumite emoții, reacții sau comportamente nu sunt bine primite, pot începe să le ascundă sau să le inhibe. Uneori renunță la spontaneitate, la inițiativă sau chiar la exprimarea propriilor nevoi pentru a rămâne copilul bun, pe care intuieste ca si-l doreste parintele.

Psihanalistul Donald Winnicott vorbea despre situațiile în care copilul ajunge să construiască un sine fals, adica o versiune a lui adaptata la cerintele din mediu, care funcționează bine pentru ceilalți, dar care lasă mai puțin spațiu pentru autenticitate, spontaneitate și exprimarea liberă a emoțiilor.

La fel, Sigmund Freud descria modul în care un copil crescut într-un mediu foarte critic sau rigid poate deveni excesiv de atent să nu greșească. Nu pentru că este autonom și matur emoțional, ci pentru că se teme de critică, vinovăție sau de pierderea aprobării celor importanți pentru el.

De multe ori, efectele apar mai târziu, în adolescență sau la începutul vieții adulte. Tânărul poate avea dificultăți în a lua decizii singur, poate căuta constant validare sau poate evita inițiativa de teamă să nu greșească. Iar părinții, paradoxal, ajung uneori să fie îngrijorați tocmai de lipsa autonomiei pe care înainte o confundau cu cumințenia.

Copiii au nevoie de limite, reguli și ghidaj. Dar au nevoie și de spațiu pentru a pune întrebări, pentru a experimenta, pentru a greși, pentru a se opune uneori și pentru a-și descoperi propriul fel de a fi. Un copil care poate spune nu, care poate exprima emoții dificile și care simte că este iubit chiar și atunci când nu este perfect cuminte are șanse mai mari să devină un adult autentic, sigur pe sine și autonom.

Desigur, niciun părinte nu își dorește în mod conștient să își inhibe copilul sau să îi limiteze dezvoltarea emoțională. De cele mai multe ori, părinții fac exact ceea ce au învățat, ceea ce au trăit și ceea ce au avut la dispoziție emoțional în propria lor copilărie. Uneori, nevoia ca un copil să fie cuminte, să nu deranjeze sau să nu contrazică vine și din dificultatea adultului de a tolera conflictul, frustrarea, emoțiile intense sau pierderea controlului.

Felul în care ne raportăm la copiii noștri vorbește adesea și despre felul în care s-au raportat adulții la noi atunci când eram mici. Un părinte care a fost criticat excesiv, respins emoțional sau obligat să fie copilul bun poate ajunge, fără să își dea seama, să transmită mai departe aceleași presiuni. Nu din lipsă de iubire, ci tocmai pentru că multe dintre aceste mecanisme sunt inconștiente și adânc înrădăcinate.

Iar aici apare una dintre cele mai dificile realități ale procesului de parenting: uneori, nu este suficient doar să citim, să ne informăm sau să încercăm să facem mai bine. Unele răni emoționale nu pot fi înțelese și transformate complet de unul singur, pentru că exact instrumentele cu care încercăm să ne analizăm sunt influențate de aceleași experiențe dureroase. În multe situații, încercarea de a ne schimba singuri se transformă într-o nouă formă de critică și presiune asupra propriei persoane.

De aceea, psihoterapia nu este un semn de slăbiciune sau de eșec, ci un act de responsabilitate și grijă: atât față de ei înșiși, cât și față de copiii lor. Un părinte care începe să își înțeleagă propriile frici, vulnerabilități și răni emoționale va putea crea mai mult spațiu și pentru autenticitatea copilului său. De multe ori, schimbarea relației cu copilul începe prin schimbarea relației cu propria istorie emoțională.

Dacă simți că unele dintre aceste dificultăți se regăsesc și în relația cu propriul copil, psihoterapia poate fi un spațiu sigur în care să înțelegi mai bine aceste mecanisme și să construiești o relație mai autentică și mai echilibrată cu el. Programează o ședință de psihoterapie în București, Sector 3.