Adesea, în cabinet, întâlnesc părinți care refuză sprijinul pentru sine dintr-un sentiment de vinovăție sau dintr-o logică a penuriei: "Cum să dau banii pe terapia mea, când copilul are nevoie de încă o ședință de psihoterapie sau logopedie?". Este o capcană a minții care hrănește epuizarea. Adevărul dureros, dar eliberator, este că nicio terapie din lume nu poate suplini absența sau prăbușirea emoțională a părintelui. Să investești în echilibrul tău psihic nu este un act de egoism și nici o cheltuială irosită, ci este cea mai sigură formă de protecție pentru viitorul copilului tău.
De foarte multe ori mamele ma intreaba cu exasperare, de ce copilul se comporta adecvat la gradinita, la scoala, cu tatal sau in alte interactiuni si cand este in prezenta ei, se dezlantuie, face tantrumuri, crize de plans, devine prea surescitat si de nestapanit.
Această trecere de la emoție la senzație poartă numele de somatizare, un mecanism de apărare prin care psihicul, aflat în incapacitatea de a „digera” mental o experiență, mută conflictul din planul gândirii direct în cel al biologiei, transformând angoasa într-un limbaj mut al organelor. Somatizarea este, în esență, un scurtcircuit al sistemului nervos: atunci când un conflict, o anxietate de performanță sau o dificultate de adaptare se simte ca fiind prea mult, corpul preia povara și o transformă într-un simptom fizic palpabil.